Wili Loewenfeld - primul pionier al calculatoarelor care nu mai este printre noi

Wili Loewenfeld a fost fără îndoială sufletul MECIPT. Nu putem nega meritele lui Iosif Kaufmann ca un creier al MECIPT, dar fără Wili cu siguranță calculatorul nu ar fi apărut.
De o vitalitate ieșită din comun, cu o perseverență pe care întotdeauna am luat-o ca model fără să reușesc, Loewenfeld a reușit să coordoneze resursele puține care erau pentru finalizarea proiectului într-o manieră pe care mulți manageri de proiect de azi ar putea să-l invidieze.
Odată definit obiectivul el era gata să-l atingă. Se spunea despre el că dat afară pe ușă, intra pe fereastră și invers. Așa a și reușit, de exemplu să aducă în perioada de lipsuri de atunci cele mai multe dintre componentele necesare construirii MECIPT-1.

Îmi amintesc cum prin 1962 povestea că în una din intreprinderile bucureștene, un șef de secție, aflând că este din Timișoara l-a înjurat pe un alt timișorean care obținuse din magazie lămpi cu neon ce-i asigurau producția pe jumătate de lună. ”Eu eram acela”, a adăugat cu o anumită mândrie în glas.

A fost la standardele de azi și un excelent manager de resurse umane. Știa totul despre fiecare membru al echipei, a ajutat pe fiecare cand a fost necesar, căuta noi candidați. Eram în anul IV de studii cand m-a oprit pe coridor, eu nu-l cunoșteam decât din vedere, și m-a invitat să lucrez cu dânsul și Iosif Kaufmann la proiectul MECIPT-1. Știa multe despre mine și a ghicit că nu-l voi refuza.

Și el și Kaufmann erau evrei, la MECIPT mai era un tehnician neamț și un muncitor român. Eu eram român și niciodată nu am perceput că ar exista vreo delimitare în echipă pe criterii etnice. Mai târziu, echipa MECIPT a crescut și multietnismul era mai pregnant: români, evrei, nemți, unguri. Nimeni nu a simțit vreo urmă de discriminare vreodată și meritul este fără îndoială în primul rând a lui Wili.
Personal, nu numai că rapid m-a acceptat în triumviratul catre conducea centrul Loewenfeld-Kaufmann-Baltac, și m-a ajutat mult în acei ani, dar a dat semne de o adevărată prietenie. Unul dintre acestea a fost ca după susținerea doctoratului meu să-și pună casa la dispoziție pentru o petrecere festivă pe care a și organizat-o. Mai mult chiar și-a călcat pe inimă și mi-a sugerat să-l invit și pe conducătorul științific, profesorul Alexandru Rogojan, un cunoscut opozant al dânsului și al MECIPT. Îmi amintesc cum se mira Mircea Petrescu, profesorul de la Politehnica din București, membru în comisie.

La MECIPT, Wili era gata să spună o glumă, dar și să te îndemne să-ți termini treaba. Avea un mod specific pentru aceasta și îl caracterizam în glumă : ”Facem, facem, faceți!”.

Obosit de lupta cu diverși adversari avea o exprimare plastică despre proiecte: ”Știți câte poziții există în raport cu o căruță care urcă la deal? Trei! Prima: Să tragi alături de boi să urci căruța la deal, A doua: Să stai în căruță, A treia: Să stai pe margine și să pui bețe în roate.

În urma unei discuții cu un prorector care l-a acuzat că nu a făcut un calculator, de vreme ce aflase de la cineva dintre cei cu ”bețele de pus în roată”, că tamburul de memorie era importat, Wili a făcut un spasm cerebral și s-a recuperat cu greu în spital.
Judecând din nou după standardele de azi, Wili a fost și un excelent director de marketing. Folosea frecvent telefonul de pe consola MECIPT, accentuând că vorbește de la MECIPT, pentru a găsi un nou colaborator, o nouă aplicație a calculatorului, mare noutate a acelor vremuri.
Era adesea nedreptăţit de comparaţia cu Iosif Kaufmann, considerat creier al calculatorului, iar el numai un fel de administrator. Îmi amintesc o scenă în care cu tonuri foarte înalte ale vocii îi explica prin 1963 unui coleg Dan F. că el Wili are diplomă de merit şi este şi cadru universitar. Colegul, imprudent, călătorise în tren cu un prieten şi i-a povestit unde lucrează mai nou și că de fapt Kaufmann este baza. Numai că în compartiment era şi un prieten al lui Wili....
Drumurile ni s-au despărţit după 8 ani. Eu am fost numit şef al filialei Institutului de calcul la Timişoara, unde am trecut cu cea mai mare parte dintre angajaţii MECIPT, Wili a fost numit director al Centrului de calcul teritorial. A muncit mult şi pentru crearea acestui centru. Semnificativ a fost şi că a iubit în continuare şi Filiala ITC. Când în 1989 am fost mutat la Bucureşti ca director ştiinţific al institutului am semnat împreună un document prin care ne angajam să sprijinim ... filiala.
Lipsit de sfaturile lui Kaufmann şi cu toată modestia şi ale mele, a comis unele greşeli mărunte. Pentru că nu a completat la zi foile de parcurs ale autoturismului de serviciu a fost destituit de conducerea din Bucureşti. Jignit, s-a retras la Politehnică şi după un an a plecat definitiv în SUA.
L-am revăzut prin anul 1992. Trupul îi era slăbit, dar mintea-i era excelentă.
Preşedintele României i-a acordat în 2003 Ordinul Steaua României în grad de cavaler. Birocraţia a fost mai puternică decât rezistenţa lui. Nu a mai apucat să primească la ambasadă decoraţia.
A decedat în anul 2006 într-o clinică din America. A fost primul dintre pionierii autentici ai calculatoarelor din România care ne părăsește.

Grigore C. Moisil (partea II)

L-am reîntâlnit peste câțiva ani pe profesorul Moisil mai întâi la MECIPT, apoi în cadrul implicării mele în viața profesională și științifică a acelor ani.

Am descoperit un nou Moisil, nu numai cel care promova calculatoarele și cibernetica și îi indemna pe tineri să li se dedice. L-am descoperit pe mentorul unor cercetări avansate pe care le iniția și sprijinea cu toate puterile. La Timișoara la MECIPT a venit destul de des. Întâi să vadă calculatorul, apoi să o introducă pe Erika Domokos care dezvolta un program de traducere automată din engleză în Română, apoi cu un celebru profesor de cibernetică de la Moscova.

Jucărie pentru academicieni

La un din primele vizite la proaspătul pus în funcțiune MECIPT, academicianul Moisil observă cu umor că lipsește o ”jucărie” pentru academicieni. La vizibila noastră mirare, ne-a explicat că academicienii sunt oameni care au făcut multe lucruri bune în viața lor, dar ajung în academie la o vârstă înaintată când nu mai pricep întotdeauna ce le explici. Calculatorul MECIPT era impresionant, avea 2000 tuburi electronice vizibile pe panoul frontal (vezi fotografia), dar părea mort, deoarece nu se mișca nimic. ”Puneți niște becuri care să se aprindă și să se stingă, o jucărie pentru academicieni!” a adăugat dânsul cu umor. În următoarele zile lămpi cu descărcare în gaze au fost montate pe registrul sumator aflat din fericire bine plasat frontal și calculatorul ”a prins viață”. Evoluția calculatoarelor a făcut ca dimensiunea lor să fie din ce în ce mai mică, dar întotdeauna un led care pâlpâie ”jucăria pentru academicieni” modernă ne arată că se întâmplă ceva și calculatorul nu s-a oprit. Eu aș numi acest led, ”lampa lui Moisil”.

L-a reîntâlnit apoi relativ frecvent pe Grigore C. Moisil la conferințe și sesiuni de comunicări, la centrul de calcul al Universității București unde ne invita să schimbăm opinii cu colegii de acolo, la nou înființata Comisie Guvernamentală pentru dotarea cu echipamente de calcul. Mai mult chiar de câteva ori împreună cu Vili Lowenfeld l-am vizitat acasă undeva pe strada Armenească.

Era omniprezent și peste tot cu o putere de convingere extraordinară, însoțită de umor, pleda pentru calculatoarele electronice.

Are cuvântul tânărul …

Popularitatea extraordinară a profesorului Moisil a condus și la un număr mare de povestiri de natură anecdotică despre dânsul. Una dintre ele era că adormea imediat la ședințele numeroase la care era invitat și nu-l interesau toate. Era citat că ar fi spus: ”Nu se poate să nu crezi în vise. Am visat odată că eram la o ședință la academie și când m-am trezit … chiar acolo eram!”. Eram curios să văd dacă este un mit sau era adevărat că adormea la diverse întruniri.

Prin 1964 aflând că împreună cu colegul Dan Farcaș de la MECIPT ne ocupăm de o știință nouă – bionica – ne-a invitat să prezentăm rezultatele noastre conferențiind în fața unui auditoriu numeros în amfiteatrul Spiru Haret al Universității București. A început cu ”Are cuvântul tânărul inginer Vasile Baltac de la Timișoara, care ne va vorbi despre … ”. apoi s-a așezat în rândul întâi al sălii cu fața spre mine și … a adormit aproape instantaneu. Am fost complet distrus la gândul că nu am reușit să-i captez atenția, dar am continuat. Exact când am terminat însă s-a ridicat, mi-a mulțumit și a dat cuvântul ”tânărului matematician Dan Farcaș” și … adormit din nou. M-am mai liniștit puțin, apreciind că probabil este foarte obosit.

Spre surprinderea mea, la sfârșit a rezumat foarte clar ce am zis fiecare dintre noi. Pentru mine din acel moment a fost clar că profesorul Moisil nu dormea la întâlniri, aparentul somn era numai o formă de concentrare pentru a recepționa mai bine informația transmisă de vorbitori.

Dispariția dansului in anul 1973 a lăsat un gol care nu a fost niciodată umplut de o altă personalitate de anvergura dânsului.

Computer Pioneer

Ca membru IEEE Computer Society am aflat că prestigioasa societate va face pentru prima dată o excepție și va acorda unor personalități din estul Europei medalia de onoare Computer Pioneer post-mortem. L-am propus în numele Asociației pentru Tehnologia Informației și Comunicațiilor pe Grigore C. Moisil și medalia a fost înmânată de directorul executiv al IEEE Computer Society doamnei Viorica Moisil într-o emoționantă ceremonie organizată de noi la Palatul Elisabeta în mai 1996. Titlul de Computer Pioneer onorează memoria profesorului Moisil, dar și România. Printre cei cărora le-a fost decernat se numără personalități ca Aiken, Bell, Cray,. Dijkstra, Moore, Lebedev. Contribuția mea la acordarea acestei importante distincții mondiale am considerat întotdeauna ca fiind un tribut plătit marelui om de știință și cultură român.

În anul 2006 Grigore C. Moisil ar fi împlinit 100 ani. Centenarul a trecut aproape neobservat. Câteva sesiuni comemorative fără rezonanță în mass-media și cam atât. O stradă nu foarte arătoasă din București și câteva licee de informatică îi poartă numele. Puțin pentru o personalitate care a făcut atât de mult pentru România.

În opoziție cu această ignorare a valorilor trecutului la noi îmi amintesc de sărbătorirea centenarului John von Neumann la Budapesta unde am fost invitat la o ședință solemnă a Academiei Ungare cu principal invitat președintele țării.