Din nou despre MECIPT

Am descoperit un interesant document audio despre MECIPT. Poate fi accesat la podcastul dedicat evocărilor din istoria IT podcast.vasilebaltac.ro

Convorbirea realizata in studiourile Radio România şi prin telefon de către cunoscuta realizatoare de emisiuni de ştiinţă Corina Negrea a fost prilejuită de aniversarea a 40 ani de la punerea in funcţiune la Institutul Politehnic din Timişoara in 1961 a calculatorului MECIPT-1.

Înregistrareaare valoare istorica aducându-mă împreună prin telefon după foarte mulţi ani cu prof. Iosif Kaufmann, acum octogenar, cu dr. Dan Farcas si prof. Stefan Holban.

Mulţumesc doamnei Corina Negrea pentru nobila iniţiativă de a marca evenimente importante din istoria ştiinţei româneşti!

“Istoria informaticii”, interviu publicat de MarketWatch

Publicaţia Market Watch a publicat în numărul său din iulie 2008 interviul redat mai jos, postat cu acordul redacţiei.

Poate fi citit pe site-ul original la http://www.marketwatch.ro/index.php?do=2&tl=0&ar=3843&re=2105&ca=422#top

“Istoria informaticii” trăită de Vasile Baltac

---

Ştiam deja în anii studenţiei, de la academicianul Moisil, de calculatorul realizat de Victor Toma la IFA . Grigore C. Moisil înfiinţase Centrul de Calcul al Universităţii Bucureşti care urma să fie dotat cu un calculator de la Victor Toma, dar până să se întâmple acest lucru studenţii bucureşteni veneau la Timişoara pentru practică. Similar au venit şi de la Cluj înainte să se construiască DACICC. De asemenea, tot la iniţiativa lui Moisil, primele experimente de traducere automată de texte din engleză în română s-au făcut pe MECIPT, un calculator cu 50 de operaţii pe secundă. Prima frază tradusă de acest calculator printr-un program scris de Erica Domokos-Nistor a devenit celebră şi a fost publicată în toate ziarele vremii! ”You explain the development of science and we help describe the examples”. Moisil a adus la Timişoara să vadă MECIPT-ul o serie de academicieni ruşi cu care era în permanentă comunicare pe linie ştiinţifică. Am un deosebit respect pentru memoria academicianului Moisil şi m-am luptat să obţin pentru el titlul de “Computer Pioneer”, în singurul an când a fost acordat în final de IEEE Computer Society “post mortem”, odată cu recunoaşterea mai multor realizări notabile din sfera calculatoarelor întâmplate dincolo de Cortina de Fier. În 1997 când s-a decernat această mare distincţie eram preşedintele Comitetului pentru Europa de Est al IEEE Computer Society. Contribuţia mea la dezvoltarea MECIPT Prin anul 3 am aflat că se construieşte un calculator şi la Timişoara. În anul IV, Löwenfeld care era şeful MECIPT-ului, m-a invitat să mă alătur echipei lor, din care am făcut parte în anul IV şi V de facultate. Colectivul MECIPT de altfel era foarte mic: William Löwenfeld - inginer, Iosif Kaufmann – matematician, Hartmann – tehnician, Negruţ – muncitor şi eu – încă student în 1961. În anul următor, terminând facultatea şi fiind foarte pătruns de MECIPT, am ales la repartiţie să lucrez tot acolo. Eram la MECIPT, când în 1965 am fost anunţat că am şansa să obţin o bursă “British Council” pentru studii în Anglia, la laboratorul lui Wilkes de la Cambridge, acesta fiind dotat la acea vreme cu cel mai puternic calculator din Europa. Fuseseră 3 burse pe ţară în acel an, mie pentru calculatoare, profesorului Grecu pentru fizică şi unui alt cadru didactic, Drăgănescu de la agronomie! Cu un an înainte fusese trimis bursier Paul Constantinescu de la Universitatea din Bucureşti. Când m-am întors la Timişoara în 1967 mi-am continuat activitatea la MECIPT unde am redactat şi tema de proiectare a MECIPT 3. Am păstrat documentul semnat de mine, Kaufmann şi Löwenfeld şi la care cele mai importante îmbunătăţiri erau inspirate de vizita mea în Anglia. După mine, MECIPT, datorită multiplelor perfecţionări, era deja peste CIFA lui Victor Toma. Toma a avut unele limitări tehnologice, de exemplu nu a acceptat circuitele imprimate decât abia prin anii ’70. La fel a fost şi profesorul Rogojan de la Timişoara care a creat abia în 1972 calculatorul CETA, deja depăşit la data lansării şi care se dorea a concura MECIPT. Rămâne însă indiscutabil meritul lui Victor Toma de a crea primul calculator românesc. Se pun bazele industriei de calculatoare după licenţă franceză Eram încă în Anglia când a apărut acolo o mare delegaţie din care făceau parte: rectorul Ioan Anton de la Politehnica din Timişoara, profesorul Penescu ş.a. M-am alăturat şi eu delegaţiei din Anglia şi am vizitat firmele Elliott, ICT (International Computer & Tabulations, precursorul ICL) ş.a.. În acea perioadă, Victor Toma era în Japonia, pentru că fuseseră trimise delegaţii în toată lumea ca să vedem cu cine să colaborăm ca să producem şi noi calculatoare de serie mare. Bătea “vânt de industrie” pentru fabricaţia de calculatoare din România. S-a constituit o comisie centrală, având ca sarcină dezvoltarea industriei naţionale de calculatoare, comisie condusă politic de Ilie Verdeţ şi care îl avea ca secretar permanent pe profesorul Mihai Dragănescu. Prin 65 americanii refuzaseră Franţei livrarea unui supercalculator, datorită poziţiei sale speciale în NATO. Aşa că Franţa a lansat Plan Calcul programul său propriu de industrie de calculatoare, De Gaulle, când a venit în România în 68, a mers pe deviza “Donnez au Roumains tout ce qu’ils veulent”. Aşa că am cumpărat de la francezi licenţa pentru calculatorul IRIS, pentru Fabrica de circuite integrate de la Băneasa şi Fabrica de Calculatoare Electronice (FCE). La înfiinţarea ITC în 1968, institutul a concentrat pe toţi care lucraseră în domeniul calculatoarelor până în acel moment, de la IFA în Bucureşti precum şi de la MECIPT şi DACICC la sucursalele ITC din Timişoara şi Cluj. Eu am fost numit atunci şeful filialei ITC din Timişoara, Löwenfeld a fost numit şeful Centrului de calcul şi Kaufmann a rămas în învăţământ. Cumpărarea licenţei franceze de calculatoare a stârnit foarte multe controverse. La ITC a culminat cu demisia lui Victor Toma din funcţia de director ştiinţific, care dorea fabricarea în serie a CIFA. Trebuie să spunem că şi CIFA lui Toma şi MECIPT erau calculatoare de generaţia I, nereproductibile în serie. Perioada ITC, construcţia FELIX C-256 Eu am fost adus astfel la ITC Bucureşti în locul lui Victor Toma în 1969. Într-o zi prin 1970, ministrul adjunct de pe vremea aceea, Cornel Mihulecea (ministru plin era Ioan Avram), m-a luat să particip la o şedinţă pe subiectul licenţei, condusă de Ceauşescu. [sus]

Şedinţa a durat peste 7 ore şi mi s-a dat şi mie eu cuvântul la un moment dat, prilej cu care am spus ce s-a făcut şi în ce fază suntem cu implementarea tehnologiei preluate din Franţa. După mine însă s-a ridicat Paul Constantinescu, profesor la Universitate şi discipol în informatică al lui Moisil, care a criticat achiziţionarea licenţei franceze. În acel moment Ceauşescu l-a întrerupt, spunându-i că nu are rost să se pună în discuţie licenţa franceză, odată ce aceasta fusese cumpărată cu aprobarea Conducerii Partidului (adică de fapt a lui Ceauşescu). S-a făcut linişte! Iar Ceauşescu a spus mai departe: “Aţi văzut ce a spus tovarăşul de la Industrie (adică eu, nu îmi reţinuse numele), asta s-a făcut până acum, asta mai rămâne de făcut, aşa că mergeţi şi apucaţi-vă de treabă!“ Primul calculator IRIS50 a fost instalat la FEA la parter şi am primit sarcina să i-l prezint lui Ilie Verdeţ. I-am spus în timpul vizitei că licenţa nu acoperă discul şi memoria internă, care era sub embargou. Atunci m-am angajat faţă de Verdeţ sa facem aceste memorii. De fapt, luat pe nepregătite de o întrebare a lui Verdeţ, am avut curaj să-i spun că există un nucleu la Timişoara care se ocupă de memorii cu ferite. La câteva secunde după această discuţie, Ioan Avram (era în grupul care vizita ITC-ul, eu nici nu-l cunoşteam) mi-a cerut să vin urgent la el cu o notă. Astfel că i-am înaintat a doua zi un referat care a însemnat naşterea Fabricii de Memorii din Timişoara. Astfel s-a început cu fabricaţia de calculatoare Felix C-256 după licenţa IRIS-50. Apoi unul mai mic, C-32 conceput la ITC, ambele în serii de câteva zeci pe an. Cu ele s-au dotat centrele de calcul teritoriale, ale ministerelor, ale centralelor. Important este că prin cercetare proprie am putut să construim calculatoarele C-32 şi apoi C-512. Primele minicalculatoare de concepţie originală În ceea ce priveşte minicalculatorul românesc, apăruseră prin 1972-1973 două curente de opinie, unul promovat de Dan Tonceanu, care era pentru un calculator cu o listă de instrucţiuni total originală însă necompatibil cu nimic în lume şi un al doilea grup, în care eram eu lider, care milita pentru compatibilitatea sistemului software cu unul de mare răspândire, PDP sau Nova. Mihai Roşu a venit cu ideea de a realiza un minicalculator compatibil PDP 11 pe finanţarea pe care o avea pentru un proiect de cuplor de disc. Aşa a fost realizat în 1977 primul minicalculator românesc, botezat Independent-100 datorita aniversării independenţei României. Mai târziu, laboratorul condus de Adrian Stoica a realizat calculatorul Independent I-102 evoluat ca arhitectură şi performanţe faţă de I-100. Intre timp, Tonceanu s-a mutat în Fabrica de calculatoare şi a realizat minicalculatorul Coral. Acesta era tehnologic mai avansat decât Independent pentru că dispunea de o sursă mai bună de circuite integrate, care se importau. Totuşi, exportul cel mai mare a fost realizat cu Independent pentru că avea mai puţine componente “critice”, I-100 şi I-102 exportându-se în RDG, Cehoslovacia, China, Orientul Apropiat (Irak, Siria, Egipt). Ăsta a fost episodul minicalculatoarelor, marcat de concurenţă şi dispute. Rolul disputelor apreciam atunci şi o spun şi azi a fost pozitiv. Sfârşitul unei lumi, naşterea industriei de software de azi Mai târziu s-a migrat către calculatoare personale. Primul PC a fost realizat de FCE împreuna cu Institutul Politehnic, profesorul Adrian Petrescu, cred că M18, apoi M118. În lume PC-ul a apărut târziu, în 1982. L-a noi, acest PC nu a putut fi “asimilat” pentru că nu dispuneam de circuitele integrate necesare. Era perioada în care Ceauşescu nu mai privea cu ochi buni electronica, pentru că cerea valută, plus că nici ideologic noţiunea de „computer personal” nu corespundeau cu ideologia partidului. Din acest motiv s-a schimbat denumirea din PC în microcalculator, sau “automat programabil de instruire” cum s-a numit PC-ul făcut la Electronica. În 1979 l-am înlocuit la conducerea ITC pe regretatul Dinu Buznea care se pensionase la acea dată. Tehnic şi organizatoric am condus sectorul de software şi calculatoare din institut în ultimii ani de directorat Buznea, care deţinuse şi funcţia de vicepreşedinte în CNST. În 1981 am fost numit secretar de stat în minister şi din 1985 director general CIETC. După mine a venit director la ITC Victor Megheşan care a stat până la revoluţie. În 1990 erau aproape 70.000 de angajaţi în industria de calculatoare. Cam toţi care sunt azi şefii din această industrie au lucrat într-una din fabricile sau institutele de pe platforma Pipera: ITC, FEA, FEPER, IIRUC sau ICI: Dan Roman a fost la ITC, Nicu Badea a fost şi la ICI şi la ITC, Siviu Hotăran a fost la ITC, Varujan Pambuccian la fel la ITC. Gabriel Marin la Rom Control Data. şi mulţi alţii ITC-ul după 1989 nu a mai putut şi nici nu a mai fost ce era. De altfel calculatoarele au fost prima industrie care s-a privatizat. Industria aşa cum era ea în 1989 a dispărut. Dar nici în America nu se mai fac calculatoare. Acum giganţii sunt în software şi în aplicaţii. Cititi şi alte evocari din Istoria TIC la http://evocari. vasilebaltac.ro. Prof. Univ. Vasile Baltac, un "senior" al informaticii din România: „Pentru mine totul a început prin anii ’50 datorită lui Grigore Moisil“.

Dinu Buznea

Dinu Buznea - Director ITC

L-am întâlnit prima dată doar tangenţial pe Dinu Buznea în contextul colaborării cu MECIPT pentru preluarea documentaţiei care a stat la baza CENA. Eram cu toţii la Timişoara bucuroşi că Armata Română a ales MECIPT ca model şi nu CIFA 1 sau CIFA 101.
Venit în Bucureşti în 1969 am auzit despre Dinu Buznea numai vorbe bune. Ştiam că a fondat Institutul de cercetări electronice şi şi-a construit o solidă aureolă de bun manager. A fost apoi vicepreşedinte a Consiliului Naţional al Cercetării şi Tehnologiei şi pentru o perioadă de timp director general la ceea ce acum se numeşte Institutul Central de Informatică - ICI .
Prestigiul dobândit în industrie de Dinu Buznea, militar de carieră - general, a făcut ca la crearea Institutului de Tehnică de calcul să se considere că tot armata este cea mai bună sursă de manageri pentru industria electronică. Aşa că primul director al ITC a fost Florin Munteanu, şi el colonel inginer.
Numai că Florin Munteanu nu era din aceiaşi categorie cu Dinu Buznea. Extrem de serios şi de muncitor, avea însă unele carenţe manageriale, printre care şi aceea că vorbea mult şi trecea de la un interlocutor la altul fără a termina conversaţia.

În biroul său erau în permanenţă 6-7 persoane şi se ocupa totdeauna de ultimul intrat. A rămas anecdotic cazul lui Francisc Momeo, şef de laborator, care prin 1970 ajuns pe locul 5 sau 6 pe lista de aşteptare într-o discuţie a ieşit din birou şi a intrat din nou ajungând astfel să stea de vorbă primul cu directorul.

Nu a fost greu să apară o anumită stare conflictuală în care deciziile mele ca director ştiinţific să fie întârziate sau să nu fie totdeauna confirmate directorul plin. Mai grav a fost că s-a ajuns la o dispută în institut între hardware şi software!. Tocmai creasem sectorul de software din ITC şi creşterea lui se lovea de opacitatea unor şefi de laborator din sectorul de hardware care nu înţelegeau bine despre ce este vorba. Florin Munteanu era de partea lor şi în aceste condiţii am mers la ministrul coordonator cu un fel de demisie. Rezultatul a fost că a fost adus Dinu Buznea şi numit director general, Florin Munteanu devenind director adjunct peste o parte din institut inclusiv secţia militară.
Aşa a început o colaborare de mulţi ani cu Dinu Buznea, perioadă pe care o consider ca una dintre cele mai fericite din viaţa mea. Îmi amintesc că după câteva luni m-a chemat într-o seară şi mi-a spus că s-a lămurit, că sunt un 'băiat de ispravă' (era cu 19 ani mai în vârstă ca mine) şi să-mi văd de treabă, informându-l cu ce decizii iau. Decizii pe care le-a sprijinit întotdeauna..A fost perioada în care în afara consolidării sectorului de software, primul organizat în România pe baze de software engineering, am demarat crearea familiei Felix cu calculatoarele C-32 şi C-512, apoi minicalculatoarele, finalizate cu Independent I-100 şi I-102.
Mai târziu, destul de târziu, Florin Munteanu mi-a exprimat regretul său că nu a fost atunci în anii 1970-1972 alături de mine, fiind influenţat de unii foşti subalterni.
Am continuat cu directorul Dinu Buznea o colaborare exemplară. În termeni de management a făcut ceea ce se numeşte o delegare de atribuţii exemplară. Îl informam, ştia ce se întâmplă, îmi sprijinea deciziile. Nu a lăsat însă niciodată volanul din mână. Ca manager atunci şi mai târziu am aplicat adesea ceea ce am învăţat de le el.
Prin 1978 m-a chemat şi mi-a spus că la poziţia sa de general şi de fost demnitar nu mai rezistă la frecuşul unora din minister şi că vrea să iasă la pensie şi că m-a propus să devin director general în locul dânsului. Ceea ce s-a şi întâmplat în 1978. Am avut iniţiativa să organizăm o masă festivă la Casa Oamenilor de Ştiinţă. Îmi amintesc că l-a surprins şi l-a emoţionat foarte mult.
Cred că nu numai eu, dar şi institutul şi industria de tehnică de calcul îi datorează mult pentru modul în care a condus institutul. A fost o perioadă fertilă, de afirmare a ITC şi crearea de noi produse fabricare apoi în serie în fabricile de profil. Personalitatea lui a stopat luptele intestine caracteristice multor altor institute în acea perioadă şi a patronat un climat de muncă.

Se zicea uneori că Buznea domneşte, nu conduce, dar erau numai reacţiile unora care nu le plăcea că îmi delegase prea multe.

Militarul Dinu Buznea

Am cunoscut mulţi militari. Din motive medicale am fost declarat în facultate soldat neinstruit inapt pace, dar am lucrat în cariera mea cu mulţi oameni care au îmbrăţişat cariera armelor. Printre ei şi militari activi care lucrau în industrie pentru nevoile armatei.
În ITC aveam o astfel de secţie care cerceta echipamente pentru armată. De aceea şi Dinu Buznea şi Florin Munteanu şi mulţi şefi de laborator şi cercetători din sectorul respectiv au rămas ofiţeri activ ai Armatei Române.
Dinu Buznea era foarte mândru de cariera sa militară şi pe bună dreptate. A făcut războiul ca sublocotenent.

Povestea odată amuzat, că era deja general când a întâlnit un fost camarad din război care îi spunea tot timpul "Domnule sublocotenent". A recunoscut că departe de a-l corecta, i-a făcut chiar plăcere.

A trăit primii ani ca ofiţer în prima linie de luptă într-un război la care a mers ca voluntar.

Îmi povestea cândva că în contextul schimbării de regim în România a fost întrebat de ce a mers voluntar împotriva Uniunii Sovietice. Răspunsul a fost curajos şi demn de un militar: "Din trupul ţării fusese smulsă o parte şi am fost educat să-mi apăr patria".

A avansat până la gradul de general. Am remarcat la dânsul că făcea parte din acea categorie de ofiţeri români cu personalitate, cărora le lipsesc trăsăturile cazone. Nu a fost singurul. Ofiţeri superiori din aceiaşi clasă cu care am colaborat au fost generalii Victor Atanasie Stănculescu şi Nicolae Irimie, sau coloneii Nicolae Sotirescu şi Mihai Tarcea.

Omul Dinu Buznea

Vârsta şi poziţia socială îl despărţeau de mulţi dintre noi cu care colabora. Totuşi Dinu Buznea nu a marcat distanţa, ci dimpotrivă căuta să fie apropiat, să se intereseze de problemele noastre, de familie , să ne dea un sfat, să facă o glumă, să ne povestească câte un episod semnificativ din viaţa sa.
Era genul de om la care mergeai oricând dacă aveai o problemă. Încerca să o rezolve sau dacă nu putea aveai parte de un sfat bun.
În toţi anii când am colaborat direct cu Dinu Buznea, mergeam relaxat şi cu plăcere la serviciu.

Oare câţi dintre noi putem spune acelaşi lucru şi despre toate perioadele din viaţa noastră. Eu cel puţin am avut parte şi de altfel de perioade.

Probabil amânam redactarea gândurilor de mai sus.
Într-una din zilele săptămânii trecute însă Dinu Buznea ne-a părăsit pentru întotdeauna.
A lăsat în urmă amintiri frumoase şi mult respect.

Wili Loewenfeld - primul pionier al calculatoarelor care nu mai este printre noi

Wili Loewenfeld a fost fără îndoială sufletul MECIPT. Nu putem nega meritele lui Iosif Kaufmann ca un creier al MECIPT, dar fără Wili cu siguranță calculatorul nu ar fi apărut.
De o vitalitate ieșită din comun, cu o perseverență pe care întotdeauna am luat-o ca model fără să reușesc, Loewenfeld a reușit să coordoneze resursele puține care erau pentru finalizarea proiectului într-o manieră pe care mulți manageri de proiect de azi ar putea să-l invidieze.
Odată definit obiectivul el era gata să-l atingă. Se spunea despre el că dat afară pe ușă, intra pe fereastră și invers. Așa a și reușit, de exemplu să aducă în perioada de lipsuri de atunci cele mai multe dintre componentele necesare construirii MECIPT-1.

Îmi amintesc cum prin 1962 povestea că în una din intreprinderile bucureștene, un șef de secție, aflând că este din Timișoara l-a înjurat pe un alt timișorean care obținuse din magazie lămpi cu neon ce-i asigurau producția pe jumătate de lună. ”Eu eram acela”, a adăugat cu o anumită mândrie în glas.

A fost la standardele de azi și un excelent manager de resurse umane. Știa totul despre fiecare membru al echipei, a ajutat pe fiecare cand a fost necesar, căuta noi candidați. Eram în anul IV de studii cand m-a oprit pe coridor, eu nu-l cunoșteam decât din vedere, și m-a invitat să lucrez cu dânsul și Iosif Kaufmann la proiectul MECIPT-1. Știa multe despre mine și a ghicit că nu-l voi refuza.

Și el și Kaufmann erau evrei, la MECIPT mai era un tehnician neamț și un muncitor român. Eu eram român și niciodată nu am perceput că ar exista vreo delimitare în echipă pe criterii etnice. Mai târziu, echipa MECIPT a crescut și multietnismul era mai pregnant: români, evrei, nemți, unguri. Nimeni nu a simțit vreo urmă de discriminare vreodată și meritul este fără îndoială în primul rând a lui Wili.
Personal, nu numai că rapid m-a acceptat în triumviratul catre conducea centrul Loewenfeld-Kaufmann-Baltac, și m-a ajutat mult în acei ani, dar a dat semne de o adevărată prietenie. Unul dintre acestea a fost ca după susținerea doctoratului meu să-și pună casa la dispoziție pentru o petrecere festivă pe care a și organizat-o. Mai mult chiar și-a călcat pe inimă și mi-a sugerat să-l invit și pe conducătorul științific, profesorul Alexandru Rogojan, un cunoscut opozant al dânsului și al MECIPT. Îmi amintesc cum se mira Mircea Petrescu, profesorul de la Politehnica din București, membru în comisie.

La MECIPT, Wili era gata să spună o glumă, dar și să te îndemne să-ți termini treaba. Avea un mod specific pentru aceasta și îl caracterizam în glumă : ”Facem, facem, faceți!”.

Obosit de lupta cu diverși adversari avea o exprimare plastică despre proiecte: ”Știți câte poziții există în raport cu o căruță care urcă la deal? Trei! Prima: Să tragi alături de boi să urci căruța la deal, A doua: Să stai în căruță, A treia: Să stai pe margine și să pui bețe în roate.

În urma unei discuții cu un prorector care l-a acuzat că nu a făcut un calculator, de vreme ce aflase de la cineva dintre cei cu ”bețele de pus în roată”, că tamburul de memorie era importat, Wili a făcut un spasm cerebral și s-a recuperat cu greu în spital.
Judecând din nou după standardele de azi, Wili a fost și un excelent director de marketing. Folosea frecvent telefonul de pe consola MECIPT, accentuând că vorbește de la MECIPT, pentru a găsi un nou colaborator, o nouă aplicație a calculatorului, mare noutate a acelor vremuri.
Era adesea nedreptăţit de comparaţia cu Iosif Kaufmann, considerat creier al calculatorului, iar el numai un fel de administrator. Îmi amintesc o scenă în care cu tonuri foarte înalte ale vocii îi explica prin 1963 unui coleg Dan F. că el Wili are diplomă de merit şi este şi cadru universitar. Colegul, imprudent, călătorise în tren cu un prieten şi i-a povestit unde lucrează mai nou și că de fapt Kaufmann este baza. Numai că în compartiment era şi un prieten al lui Wili....
Drumurile ni s-au despărţit după 8 ani. Eu am fost numit şef al filialei Institutului de calcul la Timişoara, unde am trecut cu cea mai mare parte dintre angajaţii MECIPT, Wili a fost numit director al Centrului de calcul teritorial. A muncit mult şi pentru crearea acestui centru. Semnificativ a fost şi că a iubit în continuare şi Filiala ITC. Când în 1989 am fost mutat la Bucureşti ca director ştiinţific al institutului am semnat împreună un document prin care ne angajam să sprijinim ... filiala.
Lipsit de sfaturile lui Kaufmann şi cu toată modestia şi ale mele, a comis unele greşeli mărunte. Pentru că nu a completat la zi foile de parcurs ale autoturismului de serviciu a fost destituit de conducerea din Bucureşti. Jignit, s-a retras la Politehnică şi după un an a plecat definitiv în SUA.
L-am revăzut prin anul 1992. Trupul îi era slăbit, dar mintea-i era excelentă.
Preşedintele României i-a acordat în 2003 Ordinul Steaua României în grad de cavaler. Birocraţia a fost mai puternică decât rezistenţa lui. Nu a mai apucat să primească la ambasadă decoraţia.
A decedat în anul 2006 într-o clinică din America. A fost primul dintre pionierii autentici ai calculatoarelor din România care ne părăsește.

1978: Alegeri ... pluraliste!

Se apropie alegerile locale din vară şi cele parlamentare din toamnă. Moment de evocare a unor prime alegeri "pluraliste"!

Eram dacă nu mă înşel în anul 1978. Ca director ştiinţific al ITC am primit sarcina să fiu preşedinte al unei secţii de votare pentru alegerile în Marea Adunare Naţională şi la alte nivele (municipiu, sector). Secţia de votare era într-o şcoală pe strada Doamna Ghica. Circumscripţia acoperea şi blocuri noi şi case pe străzile din cartier cu o populaţie destul de pestriţă.
Am fost instruiţi serios, comisia era numeroasă, secţia a fost păzită de parcă ar fi fost posibil să fie atacată de cine ştie cine. Era prezent chiar şi un ofiţer de miliţie din Timişoara venit în Bucureşti la o specializare şi care ne-a încântat sâmbătă seara cu poveşti adevărate din lumea lor puţin mediatizată pe atunci.
A fost primul an cred în care pe buletinele de vot erau doi candidaţi. Ceauşescu dorea probabil să dea impresia unei urme de democraţie, mai ales că deschiderea din anii 1968-1974 se estompase de mult. Puţini înţelegeau rostul mai multor candidaturi, cei care urma să fie aleşi fiind desigur stabiliţi. Dar, trebuia să explici fiecăruia că pe buletin să "taie" unul dintre nume.

Maică, spune-mi cum să votez!
La un moment dat în timpul votării vine la mine o alegătoare mai în vârstă cu o fustă largă înflorată şi mă întreabă cum să voteze. I-am explicat că din acel an sunt doi candidaţi şi trebuie să "taie" pe unul. A intrat cam nedumerită în cabină şi a ieşit după multe minute arătându-mi buletinul. Fusese "tăiat" la propriu cu un briceag în dreptul unuia dintre candidaţi! M-am tot gândit după aceia ce ar fi înţeles dacă erau prezenţi şi candidaţii ....

Era o perioadă grea, începuseră lipsurile de alimente şi alte manifestări de reducere a nivelului de trai. Ne aşteptam ca pe buletine să apară tot felul de .. înscrisuri. Interesant este că aveam indicaţii să le adunăm separat. Probabil că se făceau ceva studii de sociologie.

Sunt orb!!
In comisie era şi azi un cunoscut realizator de televiziune , pe atunci cercetător la institut Radu G. El aduna buletinele cu inscripţii şi ne mai citea din ele. La un moment dat zice: "Sunt mut! Niciodată nu voi repeta ce scrie aici!" ca după mai multe buletine citite să exclame: "Sunt şi mut şi orb! Nici nu am văzut ce citesc acum"!

La sfârşitul zilei ne-am mobilizat să numărăm voturile în termen record. Fiind toţi în comisie de la Institutul de tehnică de calcul am aplicat metode rapide de clasare şi numărare.

Sunteţi ultimii!
De la comisia sectorului sunau telefoanele din 5 în 5 minute! Ni se spunea că suntem ultimii şi ceilalţi au terminat numărarea voturilor deja. Când în final am ajuns şi noi şi am aruncat "la propriu" baloturile cu buletine într-o cameră, mi-am dat seama că eram cu adevărat ultimii. Pierdusem timpul numărând voturile fiecărui candidat. O muncă inutilă pe care mai pragmatici ceilalţi o evitaseră...

MECIPT - primii ani

MECIPT este un nume propriu creat ca un acronim de la "Maşina Electronică de Calcul Institutul Politehnic din Timişoara". Este numele purtat de primul calculator electronic creat într-o universitate din România şi al doilea în România după CIFA conceput la Institutul de Fizică Atomică Bucureşti. Un nume purtat apoi de Centrul de calcul al Institutului Politehnic din Timișoara, în fapt un centru de cercetare şi pionierat creator.

Primii ani din viaţa mea profesională sunt legaţi prin mii de fire de MECIPT. Acolo mi-am făcut ucenicia, acolo m-am format ca dascăl, acolo am primit primele lecţii de viaţă, începând să disting albul de negru, frumosul în muncă de banal.

Până la un moment dat viaţa mea profesională a fost rectilinie. Şi nu numai a mea, sistemul îţi stabilea traseul profesional. intrai la facultatea cât de cât aleasă de tine, dar mergeai unde erai repartizat, erai legat apoi de locul de muncă şi promovai după merite sau conjunctural. Într-un fel aceasta a fost şi soarta mea. Numai în două momente din viaţă decizia mi-a aparţinut. Un moment a fost când am ales să-mi încep cariera la MECIPT şi al doilea după peste 40 ani când am decis să ies din sectorul public.

La MECIPT nu am ajuns uşor ca un joc al sorţii şi fără luptă. Eram student eminent, şef de promoţie cu diplomă de merit, şi evident aveam prioritate după regulile acelor ani la repartizare directă în învăţământul superior. Dar, în anul 1961 ca student în anul IV la Facultatea de electrotehnică am fost abordat de Vili Lowenfeld, unul din cei doi creatori ai MECIPT un proiect despre care se vorbea deja, dar nu cu voce tare. Vili m-a adus la calculatorul aflat atunci încă înainte de naştere şi am început să lucrez cu Iosif Kaufmann, sub forma unui cerc studenţesc metodă la modă în vremea aceea. A fost momentul în care după impulsurile iniţiale ale lui Grigore C. Moisil am decis că vreau cu orice preţ să lucrez în domeniul calculatoarelor.

Calculatoarele electronice nu au viitor...

Înainte de repartizare prin mai 1962 am fost chemat de un eminent profesor Toma D., azi academician, care a fost şi conducător ştiinţific al lucrării mele de diplomă despre contactele electrice în regim de curenţi slabi, pentru o discuţie. Subiectul convorbirii era propunerea să devin asistent la catedra dânsului. Mi-am exprimat timid dar ferm intenţia de a lucra la MECIPT. Nu uit nici azi cum mi-a explicat că aceste calculatoare au un viitor limitat ştiinţific, sunt nişte dulapuri cu tuburi electronice şi că mă voi plafona rapid dacă mă ocup de aceste calculatoare. Distinsul profesor nu era electronist şi desigur ştiinţa cunoaşte multe cazuri în care savanţi de mare renume nu au fost profeţi nici măcar în domeniul lor. Să nu uităm că se spune că Thomas J. Watson, preşedinte al IBM a estimat prin anii 1940 că lumea nu va avea nevoie de mai mult de 5 calculatoare !!

Profesorul respectiv având o funcţie de decizie, era decan şi preşedinte cal comisiei de repartizare, s-a opus să merg la MECIPT. Eram primul care mi-am ales locul de muncă şi am insistat sfătuit în prealabil şi de Vili Loewenfeld. A intervenit un alt profesor din comisie şi în final am mers în două locuri, şi la MECIPT şi la catedra de Bazele Electrotehnicii. Al doilea loc a fost şi el o şansă deoarece am avut norocul unei colaborări cu unul din idolii facultăţii noastre, marele profesor Plauţius Andronescu, atunci la apusul carierei.

La MECIPT am început oficial activitatea la 28 august 1962 ca inginer cu un salariu pe care îmi amintesc că era 1050 lei. Mai luam ceva şi de la catedră pentru norma didactică, stăteam la căminul studenţesc într-o cameră cu încă 3 colegi asistenţi universitari şi ei şi ... nu ne plângeam.

Ziua de 28 august 2008 ca primă zi de lucru ca angajat mi-a rămas în minte şi o retrăiesc ca atunci. Iosif (Sepi) Kaufmann m-a chemat lângă dânsul şi timp de 7 sau 8 ore mi-a prezentat schema dispozitivului de memorie cu tambur magnetic cerându-mi părerea despre ea. În partea doua a zilei singura dominantă era o puternică migrenă. Credeam că este un semn rău. Nu a fost...

Primul secret profesional

Tot în zilele acelea Sepi K. mi-a dezvăluit marele secret al funcţionării unui calculator electronic. Era vorba de faptul că după execuţia unei instrucţiuni registrul de adresă este incrementat cu 1 sau se face salt la adresa indicată în instrucţiune şi astfel se execută un program. A adăugat misterios că profesorul Rogojan care construia şi dânsul un calculator concurent nu ştie acest lucru şi nu cumva să-i spun eu. Alexandru Rogojan mi-a fost profesor în anul IV şi aveam dubii serioase asupra faptului că nu ar cunoaşte acest mecanism elementar. Şi sunt convins că nu din acest motiv şi-a finalizat calculatorul CETA numai în 1972 când a fost prea târziu..

Atmosfera de la MECIPT era extraordinară. Nu te urmărea nimeni dacă stai 8 sau 6 ore şi în consecinţă veneam dimineaţa la orele 8, mergeam la masă la prânz o oră sau două şi ne prindea seara şi la orele 10 în laborator. Echipa s-a mărit rapid, la fel şi densitatea în sala în care aveam un birou. Densitatea mare şi mobilierul neadecvat ne făcea să-l rearanjăm, doar de ni se va părea că spaţiul se măreşte. Multe mese erau pe coridorul clădirii care era folosit şi el ca spaţiu MECIPT. Una din camere avea şi un strung la care lucra un personaj faimos Negruţ, cel mai inventiv mecanic pe care l-am întâlnit în viaţa mea. Construia orice şi repara orice. Prin 1965 pe baza unor simple descrieri a construit o mini-presă pentru inele de ferită care a funcţionat.

O propunere de colaborare

Începând cu 1963 am început să lucrăm cu tranzistoare. Îmi amintesc că într-o seara Negruţ vine la mine şi-mi spune că am putea face împreună ceva bani dacă am repara tranzistoare. Am încercat să-i explic că tehnologia este complicată şi nu se pot repara. Mi-a explicat că a luat un tranzistor, l-a pus în mandrina strungului şi i-a retezat capacul. A văzut că în interior era un praf alb, de care urma să mă ocup eu să-l procur şi el ar repara tranzistoarele. Nu ştiu dacă l-am lămurit că nu se poate sau a crezut că nu sunt în stare să procur ... praful alb.

Documentarea se făcea cu greu. Literatura în limba engleză nu era accesibilă. Exista însă un bogat material documentar în limba rusă, de fapt traduceri ale cărţilor şi articolelor apărute în SUA şi Europa de Vest. Ne-am abonat la Novyie Knighi (Cărţi noi), am învăţat ruseşte şi aşa s-a proiectat cea mai mare parte din MECIPT 1 şi 2. Este adevărat că Sepi K. i-a scris prin 1961 profesorului M. V. Wilkes, de la Universitatea din Cambridge, unul dintre pionierii mondiali ai calculatoarelor, inventatorul microprogramării, şi acesta i-a trimis câteva reprinturi după articole în care descria calculatorul EDSAC.

Cartea profesorului Wilkes tradusă în limba rusă

Desigur nu exista nici o preocupare în URSS, de unde veneau cărţile, pentru drepturile de autor. Peste ani, la Cambridge prin 1970 i-am arătat profesorului Wilkes cartea sa "Time-sharing Computer Systems" apărută la Moscova în limba rusă fără să ştie desigur. Mai târziu a acordat Editurii Tehnice drepturile pentru ediţia în limba română după ediţia engleză din 1972 având onoarea de a fi traducătorul cărţii apărută în România în 1974 sub numele de "Sisteme de calcul cu acces multiplu".

Despre MECIPT însă şi cu altă ocazie.

Grigore C. Moisil (partea II)

L-am reîntâlnit peste câțiva ani pe profesorul Moisil mai întâi la MECIPT, apoi în cadrul implicării mele în viața profesională și științifică a acelor ani.

Am descoperit un nou Moisil, nu numai cel care promova calculatoarele și cibernetica și îi indemna pe tineri să li se dedice. L-am descoperit pe mentorul unor cercetări avansate pe care le iniția și sprijinea cu toate puterile. La Timișoara la MECIPT a venit destul de des. Întâi să vadă calculatorul, apoi să o introducă pe Erika Domokos care dezvolta un program de traducere automată din engleză în Română, apoi cu un celebru profesor de cibernetică de la Moscova.

Jucărie pentru academicieni

La un din primele vizite la proaspătul pus în funcțiune MECIPT, academicianul Moisil observă cu umor că lipsește o ”jucărie” pentru academicieni. La vizibila noastră mirare, ne-a explicat că academicienii sunt oameni care au făcut multe lucruri bune în viața lor, dar ajung în academie la o vârstă înaintată când nu mai pricep întotdeauna ce le explici. Calculatorul MECIPT era impresionant, avea 2000 tuburi electronice vizibile pe panoul frontal (vezi fotografia), dar părea mort, deoarece nu se mișca nimic. ”Puneți niște becuri care să se aprindă și să se stingă, o jucărie pentru academicieni!” a adăugat dânsul cu umor. În următoarele zile lămpi cu descărcare în gaze au fost montate pe registrul sumator aflat din fericire bine plasat frontal și calculatorul ”a prins viață”. Evoluția calculatoarelor a făcut ca dimensiunea lor să fie din ce în ce mai mică, dar întotdeauna un led care pâlpâie ”jucăria pentru academicieni” modernă ne arată că se întâmplă ceva și calculatorul nu s-a oprit. Eu aș numi acest led, ”lampa lui Moisil”.

L-a reîntâlnit apoi relativ frecvent pe Grigore C. Moisil la conferințe și sesiuni de comunicări, la centrul de calcul al Universității București unde ne invita să schimbăm opinii cu colegii de acolo, la nou înființata Comisie Guvernamentală pentru dotarea cu echipamente de calcul. Mai mult chiar de câteva ori împreună cu Vili Lowenfeld l-am vizitat acasă undeva pe strada Armenească.

Era omniprezent și peste tot cu o putere de convingere extraordinară, însoțită de umor, pleda pentru calculatoarele electronice.

Are cuvântul tânărul …

Popularitatea extraordinară a profesorului Moisil a condus și la un număr mare de povestiri de natură anecdotică despre dânsul. Una dintre ele era că adormea imediat la ședințele numeroase la care era invitat și nu-l interesau toate. Era citat că ar fi spus: ”Nu se poate să nu crezi în vise. Am visat odată că eram la o ședință la academie și când m-am trezit … chiar acolo eram!”. Eram curios să văd dacă este un mit sau era adevărat că adormea la diverse întruniri.

Prin 1964 aflând că împreună cu colegul Dan Farcaș de la MECIPT ne ocupăm de o știință nouă – bionica – ne-a invitat să prezentăm rezultatele noastre conferențiind în fața unui auditoriu numeros în amfiteatrul Spiru Haret al Universității București. A început cu ”Are cuvântul tânărul inginer Vasile Baltac de la Timișoara, care ne va vorbi despre … ”. apoi s-a așezat în rândul întâi al sălii cu fața spre mine și … a adormit aproape instantaneu. Am fost complet distrus la gândul că nu am reușit să-i captez atenția, dar am continuat. Exact când am terminat însă s-a ridicat, mi-a mulțumit și a dat cuvântul ”tânărului matematician Dan Farcaș” și … adormit din nou. M-am mai liniștit puțin, apreciind că probabil este foarte obosit.

Spre surprinderea mea, la sfârșit a rezumat foarte clar ce am zis fiecare dintre noi. Pentru mine din acel moment a fost clar că profesorul Moisil nu dormea la întâlniri, aparentul somn era numai o formă de concentrare pentru a recepționa mai bine informația transmisă de vorbitori.

Dispariția dansului in anul 1973 a lăsat un gol care nu a fost niciodată umplut de o altă personalitate de anvergura dânsului.

Computer Pioneer

Ca membru IEEE Computer Society am aflat că prestigioasa societate va face pentru prima dată o excepție și va acorda unor personalități din estul Europei medalia de onoare Computer Pioneer post-mortem. L-am propus în numele Asociației pentru Tehnologia Informației și Comunicațiilor pe Grigore C. Moisil și medalia a fost înmânată de directorul executiv al IEEE Computer Society doamnei Viorica Moisil într-o emoționantă ceremonie organizată de noi la Palatul Elisabeta în mai 1996. Titlul de Computer Pioneer onorează memoria profesorului Moisil, dar și România. Printre cei cărora le-a fost decernat se numără personalități ca Aiken, Bell, Cray,. Dijkstra, Moore, Lebedev. Contribuția mea la acordarea acestei importante distincții mondiale am considerat întotdeauna ca fiind un tribut plătit marelui om de știință și cultură român.

În anul 2006 Grigore C. Moisil ar fi împlinit 100 ani. Centenarul a trecut aproape neobservat. Câteva sesiuni comemorative fără rezonanță în mass-media și cam atât. O stradă nu foarte arătoasă din București și câteva licee de informatică îi poartă numele. Puțin pentru o personalitate care a făcut atât de mult pentru România.

În opoziție cu această ignorare a valorilor trecutului la noi îmi amintesc de sărbătorirea centenarului John von Neumann la Budapesta unde am fost invitat la o ședință solemnă a Academiei Ungare cu principal invitat președintele țării.

Grigore C. Moisil (partea I)

Nu pot începe altfel succesiunea evocărilor decât amintindu-mi cum l-am cunoscut pe Grigore C. Moisil. Şi despre puternica înrâurire pe care a avut-o asupra mea în anii decisivi pentru alegerea unei profesii.

În anul 1954 am intrat elev la Liceul I. L. Caragiale din Ploieşti. Şcoala elementară o absolvisem cu brio, dar nu-mi da mari şanse fiind o şcoală modestă şi fără pretenţii în oraş.
Liceul Caragiale era însă elita elitelor şi devenise de mulţi ani printre cele mai bune din ţară. Concursurile organizate de Gazeta matematică au consacrat liceul ca fiind campion naţional la matematici în concurenţă cu liceul din Giurgiu la vremea aceea o forţă în domeniu.
A fi bun la matematici însemna foarte mult în liceul Caragiale din Ploiești din acei ani. Profesorii Canciu și Negrea m-au ajutat să-mi valorific talentul pentru matematici. Rezolvam practic toate problemele publicate de Gazeta Matematica şi apariţia număr de număr a numelui meu însoţit de lunga listă de probleme rezolvate au trezit în mine un spirit de competiţie care nu m-a părăsit toată viaţa. M-am clasat în clasele a 9-a și a 10-a de liceu şi pe primul loc pe țară la Olimpiadele de matematici, reuşind performanţa şi în anii I şi II de facultate la concursurile naţionale studenţeşti de matematici.
Grigore C. Moisil era atunci preşedintele Societăţii de Ştiinţe Matematice şi Fizice şi cred că şi editor principal al Gazetei Matematice. Dânsul ne dădea premiile şi semnătura pe cărţile primite cu aceste ocazii avea pentru mine şi alţii ca mine parcă valoarea unei decoraţii.
Cu vocea sa inconfundabilă ne vorbea despre cibernetică şi calculatoare şi sigur atunci am decis că viitorul meu trebuie să fie legat de ele. Să nu uităm că astfel de cuvântări în anii 1955-1957 nu erau lipsite de riscuri politice. Cibernetica era atunci considerată încă în Micul Dicţionar Filozofic -desigur tradus din limba rusă- ca o "ştiinţă burgheză reacţionară care urmăreşte aservirea clasei muncitoare de către maşini" (citez din memorie). Şi totuşi Moisil ne îndemna să o studiem şi să ne îndreptăm spre ea.
Grigore C. Moisil avea ceea ce azi se numeşte carismă. Impresia puternică asupra mea a produs-o prin audierea dânsului la conferinţe şi prezenţa ca lider al domeniului la festivităţile de premiere ale Societăţii de matematici. Nu aveam televiziune încă. TVR a apărut prin 1957 şi de atunci apariţiile televizate ale profesorului Moisil au devenit cel mai îndrăgit mod de popularizare a ceea ce numim acum tehnologia informaţiei.
Carisma lui Moisil se manifesta şi prin punctarea cuvântărilor publice cu numeroase vorbe de duh sau remarci pe placul publicului. Îmi amintesc că la o masă festivă la închiderea unei olimpiade naţionale în 1957 a început vorbind despre "prostul obicei de a strica pofta de mâncare a mesenilor cu cuvântări lungi şi plicticoase". Nu am uitat niciodată remarca sa şi de câte ori nu am constatat pe pielea mea cât de multă dreptate avea profesorul Moisil. Eram prin 1980 în China când amfitrionul a ţinut un toast de ... 65 minute, timp în care pe masă ne aşteptau bunătăţi alese ale bucătăriei chineze....
Primele întâlniri cu Grigore C. Moisil mi-au marcat destinul. M-au convins să aleg o facultate care să-mi permită să lucrez în domeniul calculatoarelor.
L-am reîntâlnit mai târziu după 1961 la MECIPT la Timişoara.

Cuvânt înainte!

Fiecare dintre noi a trăit momente pe care le consideră unice şi pe care ar vrea să le evoce şi pentru alţii. Personal am avut noroc. M-am născut în 1940 şi când am devenit adolescent a început ceea ce mai târziu se va numi Era Digitală.
Am trăit zorii acestei ere şi am avut o contribuţie la naşterea şi consolidarea industriei de tehnologia informaţiei în România. Am participat la evenimente şi am cunoscut personalităţi unice. Le voi evoca cu sinceritate şi după atât timp cu detaşare aducându-le într-o lumină poate nouă pentru mulţi. Nu voi încerca să reproduc texte ale altora ci modul în care am trăit evenimentele sau am cunoscut persoane şi personalităţi.
Nu există evocări fără subiectivitate şi de aceea cer scuze anticipat pentru eventualele greşeli sau inadvertenţe.
Evocările care urmează nu sunt memoriile mele. Dacă sănătatea îmi va permite o voi face mai târziu. De aceea, nici intrările în acest blog nu au legătura cu cronologia evenimentelor.
Invit cu căldură pe cititori să comenteze postările anonim sau nu. Internetul este cea mai democratică invenţie a omenirii şi permite oricui să posteze orice. Ca moderator voi opri de la apariţie numai textele comentariilor licenţioase.

Vasile Baltac