“Istoria informaticii”, interviu publicat de MarketWatch

Publicaţia Market Watch a publicat în numărul său din iulie 2008 interviul redat mai jos, postat cu acordul redacţiei.

Poate fi citit pe site-ul original la http://www.marketwatch.ro/index.php?do=2&tl=0&ar=3843&re=2105&ca=422#top

“Istoria informaticii” trăită de Vasile Baltac

---

Ştiam deja în anii studenţiei, de la academicianul Moisil, de calculatorul realizat de Victor Toma la IFA . Grigore C. Moisil înfiinţase Centrul de Calcul al Universităţii Bucureşti care urma să fie dotat cu un calculator de la Victor Toma, dar până să se întâmple acest lucru studenţii bucureşteni veneau la Timişoara pentru practică. Similar au venit şi de la Cluj înainte să se construiască DACICC. De asemenea, tot la iniţiativa lui Moisil, primele experimente de traducere automată de texte din engleză în română s-au făcut pe MECIPT, un calculator cu 50 de operaţii pe secundă. Prima frază tradusă de acest calculator printr-un program scris de Erica Domokos-Nistor a devenit celebră şi a fost publicată în toate ziarele vremii! ”You explain the development of science and we help describe the examples”. Moisil a adus la Timişoara să vadă MECIPT-ul o serie de academicieni ruşi cu care era în permanentă comunicare pe linie ştiinţifică. Am un deosebit respect pentru memoria academicianului Moisil şi m-am luptat să obţin pentru el titlul de “Computer Pioneer”, în singurul an când a fost acordat în final de IEEE Computer Society “post mortem”, odată cu recunoaşterea mai multor realizări notabile din sfera calculatoarelor întâmplate dincolo de Cortina de Fier. În 1997 când s-a decernat această mare distincţie eram preşedintele Comitetului pentru Europa de Est al IEEE Computer Society. Contribuţia mea la dezvoltarea MECIPT Prin anul 3 am aflat că se construieşte un calculator şi la Timişoara. În anul IV, Löwenfeld care era şeful MECIPT-ului, m-a invitat să mă alătur echipei lor, din care am făcut parte în anul IV şi V de facultate. Colectivul MECIPT de altfel era foarte mic: William Löwenfeld - inginer, Iosif Kaufmann – matematician, Hartmann – tehnician, Negruţ – muncitor şi eu – încă student în 1961. În anul următor, terminând facultatea şi fiind foarte pătruns de MECIPT, am ales la repartiţie să lucrez tot acolo. Eram la MECIPT, când în 1965 am fost anunţat că am şansa să obţin o bursă “British Council” pentru studii în Anglia, la laboratorul lui Wilkes de la Cambridge, acesta fiind dotat la acea vreme cu cel mai puternic calculator din Europa. Fuseseră 3 burse pe ţară în acel an, mie pentru calculatoare, profesorului Grecu pentru fizică şi unui alt cadru didactic, Drăgănescu de la agronomie! Cu un an înainte fusese trimis bursier Paul Constantinescu de la Universitatea din Bucureşti. Când m-am întors la Timişoara în 1967 mi-am continuat activitatea la MECIPT unde am redactat şi tema de proiectare a MECIPT 3. Am păstrat documentul semnat de mine, Kaufmann şi Löwenfeld şi la care cele mai importante îmbunătăţiri erau inspirate de vizita mea în Anglia. După mine, MECIPT, datorită multiplelor perfecţionări, era deja peste CIFA lui Victor Toma. Toma a avut unele limitări tehnologice, de exemplu nu a acceptat circuitele imprimate decât abia prin anii ’70. La fel a fost şi profesorul Rogojan de la Timişoara care a creat abia în 1972 calculatorul CETA, deja depăşit la data lansării şi care se dorea a concura MECIPT. Rămâne însă indiscutabil meritul lui Victor Toma de a crea primul calculator românesc. Se pun bazele industriei de calculatoare după licenţă franceză Eram încă în Anglia când a apărut acolo o mare delegaţie din care făceau parte: rectorul Ioan Anton de la Politehnica din Timişoara, profesorul Penescu ş.a. M-am alăturat şi eu delegaţiei din Anglia şi am vizitat firmele Elliott, ICT (International Computer & Tabulations, precursorul ICL) ş.a.. În acea perioadă, Victor Toma era în Japonia, pentru că fuseseră trimise delegaţii în toată lumea ca să vedem cu cine să colaborăm ca să producem şi noi calculatoare de serie mare. Bătea “vânt de industrie” pentru fabricaţia de calculatoare din România. S-a constituit o comisie centrală, având ca sarcină dezvoltarea industriei naţionale de calculatoare, comisie condusă politic de Ilie Verdeţ şi care îl avea ca secretar permanent pe profesorul Mihai Dragănescu. Prin 65 americanii refuzaseră Franţei livrarea unui supercalculator, datorită poziţiei sale speciale în NATO. Aşa că Franţa a lansat Plan Calcul programul său propriu de industrie de calculatoare, De Gaulle, când a venit în România în 68, a mers pe deviza “Donnez au Roumains tout ce qu’ils veulent”. Aşa că am cumpărat de la francezi licenţa pentru calculatorul IRIS, pentru Fabrica de circuite integrate de la Băneasa şi Fabrica de Calculatoare Electronice (FCE). La înfiinţarea ITC în 1968, institutul a concentrat pe toţi care lucraseră în domeniul calculatoarelor până în acel moment, de la IFA în Bucureşti precum şi de la MECIPT şi DACICC la sucursalele ITC din Timişoara şi Cluj. Eu am fost numit atunci şeful filialei ITC din Timişoara, Löwenfeld a fost numit şeful Centrului de calcul şi Kaufmann a rămas în învăţământ. Cumpărarea licenţei franceze de calculatoare a stârnit foarte multe controverse. La ITC a culminat cu demisia lui Victor Toma din funcţia de director ştiinţific, care dorea fabricarea în serie a CIFA. Trebuie să spunem că şi CIFA lui Toma şi MECIPT erau calculatoare de generaţia I, nereproductibile în serie. Perioada ITC, construcţia FELIX C-256 Eu am fost adus astfel la ITC Bucureşti în locul lui Victor Toma în 1969. Într-o zi prin 1970, ministrul adjunct de pe vremea aceea, Cornel Mihulecea (ministru plin era Ioan Avram), m-a luat să particip la o şedinţă pe subiectul licenţei, condusă de Ceauşescu. [sus]

Şedinţa a durat peste 7 ore şi mi s-a dat şi mie eu cuvântul la un moment dat, prilej cu care am spus ce s-a făcut şi în ce fază suntem cu implementarea tehnologiei preluate din Franţa. După mine însă s-a ridicat Paul Constantinescu, profesor la Universitate şi discipol în informatică al lui Moisil, care a criticat achiziţionarea licenţei franceze. În acel moment Ceauşescu l-a întrerupt, spunându-i că nu are rost să se pună în discuţie licenţa franceză, odată ce aceasta fusese cumpărată cu aprobarea Conducerii Partidului (adică de fapt a lui Ceauşescu). S-a făcut linişte! Iar Ceauşescu a spus mai departe: “Aţi văzut ce a spus tovarăşul de la Industrie (adică eu, nu îmi reţinuse numele), asta s-a făcut până acum, asta mai rămâne de făcut, aşa că mergeţi şi apucaţi-vă de treabă!“ Primul calculator IRIS50 a fost instalat la FEA la parter şi am primit sarcina să i-l prezint lui Ilie Verdeţ. I-am spus în timpul vizitei că licenţa nu acoperă discul şi memoria internă, care era sub embargou. Atunci m-am angajat faţă de Verdeţ sa facem aceste memorii. De fapt, luat pe nepregătite de o întrebare a lui Verdeţ, am avut curaj să-i spun că există un nucleu la Timişoara care se ocupă de memorii cu ferite. La câteva secunde după această discuţie, Ioan Avram (era în grupul care vizita ITC-ul, eu nici nu-l cunoşteam) mi-a cerut să vin urgent la el cu o notă. Astfel că i-am înaintat a doua zi un referat care a însemnat naşterea Fabricii de Memorii din Timişoara. Astfel s-a început cu fabricaţia de calculatoare Felix C-256 după licenţa IRIS-50. Apoi unul mai mic, C-32 conceput la ITC, ambele în serii de câteva zeci pe an. Cu ele s-au dotat centrele de calcul teritoriale, ale ministerelor, ale centralelor. Important este că prin cercetare proprie am putut să construim calculatoarele C-32 şi apoi C-512. Primele minicalculatoare de concepţie originală În ceea ce priveşte minicalculatorul românesc, apăruseră prin 1972-1973 două curente de opinie, unul promovat de Dan Tonceanu, care era pentru un calculator cu o listă de instrucţiuni total originală însă necompatibil cu nimic în lume şi un al doilea grup, în care eram eu lider, care milita pentru compatibilitatea sistemului software cu unul de mare răspândire, PDP sau Nova. Mihai Roşu a venit cu ideea de a realiza un minicalculator compatibil PDP 11 pe finanţarea pe care o avea pentru un proiect de cuplor de disc. Aşa a fost realizat în 1977 primul minicalculator românesc, botezat Independent-100 datorita aniversării independenţei României. Mai târziu, laboratorul condus de Adrian Stoica a realizat calculatorul Independent I-102 evoluat ca arhitectură şi performanţe faţă de I-100. Intre timp, Tonceanu s-a mutat în Fabrica de calculatoare şi a realizat minicalculatorul Coral. Acesta era tehnologic mai avansat decât Independent pentru că dispunea de o sursă mai bună de circuite integrate, care se importau. Totuşi, exportul cel mai mare a fost realizat cu Independent pentru că avea mai puţine componente “critice”, I-100 şi I-102 exportându-se în RDG, Cehoslovacia, China, Orientul Apropiat (Irak, Siria, Egipt). Ăsta a fost episodul minicalculatoarelor, marcat de concurenţă şi dispute. Rolul disputelor apreciam atunci şi o spun şi azi a fost pozitiv. Sfârşitul unei lumi, naşterea industriei de software de azi Mai târziu s-a migrat către calculatoare personale. Primul PC a fost realizat de FCE împreuna cu Institutul Politehnic, profesorul Adrian Petrescu, cred că M18, apoi M118. În lume PC-ul a apărut târziu, în 1982. L-a noi, acest PC nu a putut fi “asimilat” pentru că nu dispuneam de circuitele integrate necesare. Era perioada în care Ceauşescu nu mai privea cu ochi buni electronica, pentru că cerea valută, plus că nici ideologic noţiunea de „computer personal” nu corespundeau cu ideologia partidului. Din acest motiv s-a schimbat denumirea din PC în microcalculator, sau “automat programabil de instruire” cum s-a numit PC-ul făcut la Electronica. În 1979 l-am înlocuit la conducerea ITC pe regretatul Dinu Buznea care se pensionase la acea dată. Tehnic şi organizatoric am condus sectorul de software şi calculatoare din institut în ultimii ani de directorat Buznea, care deţinuse şi funcţia de vicepreşedinte în CNST. În 1981 am fost numit secretar de stat în minister şi din 1985 director general CIETC. După mine a venit director la ITC Victor Megheşan care a stat până la revoluţie. În 1990 erau aproape 70.000 de angajaţi în industria de calculatoare. Cam toţi care sunt azi şefii din această industrie au lucrat într-una din fabricile sau institutele de pe platforma Pipera: ITC, FEA, FEPER, IIRUC sau ICI: Dan Roman a fost la ITC, Nicu Badea a fost şi la ICI şi la ITC, Siviu Hotăran a fost la ITC, Varujan Pambuccian la fel la ITC. Gabriel Marin la Rom Control Data. şi mulţi alţii ITC-ul după 1989 nu a mai putut şi nici nu a mai fost ce era. De altfel calculatoarele au fost prima industrie care s-a privatizat. Industria aşa cum era ea în 1989 a dispărut. Dar nici în America nu se mai fac calculatoare. Acum giganţii sunt în software şi în aplicaţii. Cititi şi alte evocari din Istoria TIC la http://evocari. vasilebaltac.ro. Prof. Univ. Vasile Baltac, un "senior" al informaticii din România: „Pentru mine totul a început prin anii ’50 datorită lui Grigore Moisil“.

Dinu Buznea

Dinu Buznea - Director ITC

L-am întâlnit prima dată doar tangenţial pe Dinu Buznea în contextul colaborării cu MECIPT pentru preluarea documentaţiei care a stat la baza CENA. Eram cu toţii la Timişoara bucuroşi că Armata Română a ales MECIPT ca model şi nu CIFA 1 sau CIFA 101.
Venit în Bucureşti în 1969 am auzit despre Dinu Buznea numai vorbe bune. Ştiam că a fondat Institutul de cercetări electronice şi şi-a construit o solidă aureolă de bun manager. A fost apoi vicepreşedinte a Consiliului Naţional al Cercetării şi Tehnologiei şi pentru o perioadă de timp director general la ceea ce acum se numeşte Institutul Central de Informatică - ICI .
Prestigiul dobândit în industrie de Dinu Buznea, militar de carieră - general, a făcut ca la crearea Institutului de Tehnică de calcul să se considere că tot armata este cea mai bună sursă de manageri pentru industria electronică. Aşa că primul director al ITC a fost Florin Munteanu, şi el colonel inginer.
Numai că Florin Munteanu nu era din aceiaşi categorie cu Dinu Buznea. Extrem de serios şi de muncitor, avea însă unele carenţe manageriale, printre care şi aceea că vorbea mult şi trecea de la un interlocutor la altul fără a termina conversaţia.

În biroul său erau în permanenţă 6-7 persoane şi se ocupa totdeauna de ultimul intrat. A rămas anecdotic cazul lui Francisc Momeo, şef de laborator, care prin 1970 ajuns pe locul 5 sau 6 pe lista de aşteptare într-o discuţie a ieşit din birou şi a intrat din nou ajungând astfel să stea de vorbă primul cu directorul.

Nu a fost greu să apară o anumită stare conflictuală în care deciziile mele ca director ştiinţific să fie întârziate sau să nu fie totdeauna confirmate directorul plin. Mai grav a fost că s-a ajuns la o dispută în institut între hardware şi software!. Tocmai creasem sectorul de software din ITC şi creşterea lui se lovea de opacitatea unor şefi de laborator din sectorul de hardware care nu înţelegeau bine despre ce este vorba. Florin Munteanu era de partea lor şi în aceste condiţii am mers la ministrul coordonator cu un fel de demisie. Rezultatul a fost că a fost adus Dinu Buznea şi numit director general, Florin Munteanu devenind director adjunct peste o parte din institut inclusiv secţia militară.
Aşa a început o colaborare de mulţi ani cu Dinu Buznea, perioadă pe care o consider ca una dintre cele mai fericite din viaţa mea. Îmi amintesc că după câteva luni m-a chemat într-o seară şi mi-a spus că s-a lămurit, că sunt un 'băiat de ispravă' (era cu 19 ani mai în vârstă ca mine) şi să-mi văd de treabă, informându-l cu ce decizii iau. Decizii pe care le-a sprijinit întotdeauna..A fost perioada în care în afara consolidării sectorului de software, primul organizat în România pe baze de software engineering, am demarat crearea familiei Felix cu calculatoarele C-32 şi C-512, apoi minicalculatoarele, finalizate cu Independent I-100 şi I-102.
Mai târziu, destul de târziu, Florin Munteanu mi-a exprimat regretul său că nu a fost atunci în anii 1970-1972 alături de mine, fiind influenţat de unii foşti subalterni.
Am continuat cu directorul Dinu Buznea o colaborare exemplară. În termeni de management a făcut ceea ce se numeşte o delegare de atribuţii exemplară. Îl informam, ştia ce se întâmplă, îmi sprijinea deciziile. Nu a lăsat însă niciodată volanul din mână. Ca manager atunci şi mai târziu am aplicat adesea ceea ce am învăţat de le el.
Prin 1978 m-a chemat şi mi-a spus că la poziţia sa de general şi de fost demnitar nu mai rezistă la frecuşul unora din minister şi că vrea să iasă la pensie şi că m-a propus să devin director general în locul dânsului. Ceea ce s-a şi întâmplat în 1978. Am avut iniţiativa să organizăm o masă festivă la Casa Oamenilor de Ştiinţă. Îmi amintesc că l-a surprins şi l-a emoţionat foarte mult.
Cred că nu numai eu, dar şi institutul şi industria de tehnică de calcul îi datorează mult pentru modul în care a condus institutul. A fost o perioadă fertilă, de afirmare a ITC şi crearea de noi produse fabricare apoi în serie în fabricile de profil. Personalitatea lui a stopat luptele intestine caracteristice multor altor institute în acea perioadă şi a patronat un climat de muncă.

Se zicea uneori că Buznea domneşte, nu conduce, dar erau numai reacţiile unora care nu le plăcea că îmi delegase prea multe.

Militarul Dinu Buznea

Am cunoscut mulţi militari. Din motive medicale am fost declarat în facultate soldat neinstruit inapt pace, dar am lucrat în cariera mea cu mulţi oameni care au îmbrăţişat cariera armelor. Printre ei şi militari activi care lucrau în industrie pentru nevoile armatei.
În ITC aveam o astfel de secţie care cerceta echipamente pentru armată. De aceea şi Dinu Buznea şi Florin Munteanu şi mulţi şefi de laborator şi cercetători din sectorul respectiv au rămas ofiţeri activ ai Armatei Române.
Dinu Buznea era foarte mândru de cariera sa militară şi pe bună dreptate. A făcut războiul ca sublocotenent.

Povestea odată amuzat, că era deja general când a întâlnit un fost camarad din război care îi spunea tot timpul "Domnule sublocotenent". A recunoscut că departe de a-l corecta, i-a făcut chiar plăcere.

A trăit primii ani ca ofiţer în prima linie de luptă într-un război la care a mers ca voluntar.

Îmi povestea cândva că în contextul schimbării de regim în România a fost întrebat de ce a mers voluntar împotriva Uniunii Sovietice. Răspunsul a fost curajos şi demn de un militar: "Din trupul ţării fusese smulsă o parte şi am fost educat să-mi apăr patria".

A avansat până la gradul de general. Am remarcat la dânsul că făcea parte din acea categorie de ofiţeri români cu personalitate, cărora le lipsesc trăsăturile cazone. Nu a fost singurul. Ofiţeri superiori din aceiaşi clasă cu care am colaborat au fost generalii Victor Atanasie Stănculescu şi Nicolae Irimie, sau coloneii Nicolae Sotirescu şi Mihai Tarcea.

Omul Dinu Buznea

Vârsta şi poziţia socială îl despărţeau de mulţi dintre noi cu care colabora. Totuşi Dinu Buznea nu a marcat distanţa, ci dimpotrivă căuta să fie apropiat, să se intereseze de problemele noastre, de familie , să ne dea un sfat, să facă o glumă, să ne povestească câte un episod semnificativ din viaţa sa.
Era genul de om la care mergeai oricând dacă aveai o problemă. Încerca să o rezolve sau dacă nu putea aveai parte de un sfat bun.
În toţi anii când am colaborat direct cu Dinu Buznea, mergeam relaxat şi cu plăcere la serviciu.

Oare câţi dintre noi putem spune acelaşi lucru şi despre toate perioadele din viaţa noastră. Eu cel puţin am avut parte şi de altfel de perioade.

Probabil amânam redactarea gândurilor de mai sus.
Într-una din zilele săptămânii trecute însă Dinu Buznea ne-a părăsit pentru întotdeauna.
A lăsat în urmă amintiri frumoase şi mult respect.

Wili Loewenfeld - primul pionier al calculatoarelor care nu mai este printre noi

Wili Loewenfeld a fost fără îndoială sufletul MECIPT. Nu putem nega meritele lui Iosif Kaufmann ca un creier al MECIPT, dar fără Wili cu siguranță calculatorul nu ar fi apărut.
De o vitalitate ieșită din comun, cu o perseverență pe care întotdeauna am luat-o ca model fără să reușesc, Loewenfeld a reușit să coordoneze resursele puține care erau pentru finalizarea proiectului într-o manieră pe care mulți manageri de proiect de azi ar putea să-l invidieze.
Odată definit obiectivul el era gata să-l atingă. Se spunea despre el că dat afară pe ușă, intra pe fereastră și invers. Așa a și reușit, de exemplu să aducă în perioada de lipsuri de atunci cele mai multe dintre componentele necesare construirii MECIPT-1.

Îmi amintesc cum prin 1962 povestea că în una din intreprinderile bucureștene, un șef de secție, aflând că este din Timișoara l-a înjurat pe un alt timișorean care obținuse din magazie lămpi cu neon ce-i asigurau producția pe jumătate de lună. ”Eu eram acela”, a adăugat cu o anumită mândrie în glas.

A fost la standardele de azi și un excelent manager de resurse umane. Știa totul despre fiecare membru al echipei, a ajutat pe fiecare cand a fost necesar, căuta noi candidați. Eram în anul IV de studii cand m-a oprit pe coridor, eu nu-l cunoșteam decât din vedere, și m-a invitat să lucrez cu dânsul și Iosif Kaufmann la proiectul MECIPT-1. Știa multe despre mine și a ghicit că nu-l voi refuza.

Și el și Kaufmann erau evrei, la MECIPT mai era un tehnician neamț și un muncitor român. Eu eram român și niciodată nu am perceput că ar exista vreo delimitare în echipă pe criterii etnice. Mai târziu, echipa MECIPT a crescut și multietnismul era mai pregnant: români, evrei, nemți, unguri. Nimeni nu a simțit vreo urmă de discriminare vreodată și meritul este fără îndoială în primul rând a lui Wili.
Personal, nu numai că rapid m-a acceptat în triumviratul catre conducea centrul Loewenfeld-Kaufmann-Baltac, și m-a ajutat mult în acei ani, dar a dat semne de o adevărată prietenie. Unul dintre acestea a fost ca după susținerea doctoratului meu să-și pună casa la dispoziție pentru o petrecere festivă pe care a și organizat-o. Mai mult chiar și-a călcat pe inimă și mi-a sugerat să-l invit și pe conducătorul științific, profesorul Alexandru Rogojan, un cunoscut opozant al dânsului și al MECIPT. Îmi amintesc cum se mira Mircea Petrescu, profesorul de la Politehnica din București, membru în comisie.

La MECIPT, Wili era gata să spună o glumă, dar și să te îndemne să-ți termini treaba. Avea un mod specific pentru aceasta și îl caracterizam în glumă : ”Facem, facem, faceți!”.

Obosit de lupta cu diverși adversari avea o exprimare plastică despre proiecte: ”Știți câte poziții există în raport cu o căruță care urcă la deal? Trei! Prima: Să tragi alături de boi să urci căruța la deal, A doua: Să stai în căruță, A treia: Să stai pe margine și să pui bețe în roate.

În urma unei discuții cu un prorector care l-a acuzat că nu a făcut un calculator, de vreme ce aflase de la cineva dintre cei cu ”bețele de pus în roată”, că tamburul de memorie era importat, Wili a făcut un spasm cerebral și s-a recuperat cu greu în spital.
Judecând din nou după standardele de azi, Wili a fost și un excelent director de marketing. Folosea frecvent telefonul de pe consola MECIPT, accentuând că vorbește de la MECIPT, pentru a găsi un nou colaborator, o nouă aplicație a calculatorului, mare noutate a acelor vremuri.
Era adesea nedreptăţit de comparaţia cu Iosif Kaufmann, considerat creier al calculatorului, iar el numai un fel de administrator. Îmi amintesc o scenă în care cu tonuri foarte înalte ale vocii îi explica prin 1963 unui coleg Dan F. că el Wili are diplomă de merit şi este şi cadru universitar. Colegul, imprudent, călătorise în tren cu un prieten şi i-a povestit unde lucrează mai nou și că de fapt Kaufmann este baza. Numai că în compartiment era şi un prieten al lui Wili....
Drumurile ni s-au despărţit după 8 ani. Eu am fost numit şef al filialei Institutului de calcul la Timişoara, unde am trecut cu cea mai mare parte dintre angajaţii MECIPT, Wili a fost numit director al Centrului de calcul teritorial. A muncit mult şi pentru crearea acestui centru. Semnificativ a fost şi că a iubit în continuare şi Filiala ITC. Când în 1989 am fost mutat la Bucureşti ca director ştiinţific al institutului am semnat împreună un document prin care ne angajam să sprijinim ... filiala.
Lipsit de sfaturile lui Kaufmann şi cu toată modestia şi ale mele, a comis unele greşeli mărunte. Pentru că nu a completat la zi foile de parcurs ale autoturismului de serviciu a fost destituit de conducerea din Bucureşti. Jignit, s-a retras la Politehnică şi după un an a plecat definitiv în SUA.
L-am revăzut prin anul 1992. Trupul îi era slăbit, dar mintea-i era excelentă.
Preşedintele României i-a acordat în 2003 Ordinul Steaua României în grad de cavaler. Birocraţia a fost mai puternică decât rezistenţa lui. Nu a mai apucat să primească la ambasadă decoraţia.
A decedat în anul 2006 într-o clinică din America. A fost primul dintre pionierii autentici ai calculatoarelor din România care ne părăsește.